Alin mi-a fost profesor de fotografie la Şcoala pe care a înfiinţat-o în urmă cu 5 ani şi pot să spun că de la el am aflat cam cum stă treaba cu dslr-urile. Eii… şi pentru că doar ce a intrat şi el pe segmentul 35+ şi am reuşit să ne adunăm cu acest prilej, am zis că n-ar fi rău să mai aflăm ce mai face Mr. Photo Teacher! Despre începuturile lui în fotografie, despre ce a vrut să se facă atunci când... se face mare, despre copii, şcoală, workshop-uri de foto de nuntă, despre multe altele plus ceva informaţii… în premieră – cu Alin Panaite de la Avatar.

 

 

 

Trebuia (…) să intru la fără plată!

TS: Timp de vreo săptămână aşa ai tot sărbătorit ba… ziua de naştere, ba pe cea de nume… :)

A.P.: Da, doar ce am împlinit 36 de ani şi mi-am tot serbat ziua, mai ceva ca la zilele oraşului aşaa!... A fost ziua mea, apoi party-ul, apoi am avut o supriză de la una dintre grupele cu care am avut curs, apoi de la alta, după care a fost masterclass-ul şi după… Sfântul Dumitru. Deci s-a legat foarte bine.

 

TS: Ce nu ştie lumea despre tine?

A.P.: Eu vin din Botoşani, am făcut liceul acolo şi am ajuns întâmplător în Constanţa la Facultatea de Litere. M-am pregătit 3 ani pentru Teatru, 1 an pentru Jurnalism şi am dat la Litere!.. :) Am terminat facultatea, după care am făcut un master în comunicare, am lucrat în publicitate şi ca fotograf o perioadă. Atunci am început practic să lucrez ca fotograf, în 2004. Am lucrat câţiva ani, după care am lucrat în paralel cu ce făceam eu în Resurse Umane.

 

 

TS: Ce au zis ai tăi când le-ai spus că vrei să dai la admitere în Constanţa?

A.P.: Ai mei m-au susţinut, îţi dai seama. Dar ştiu că taică-miu a fost un pic aşa.. de ce nu dau eu la Iaşi, unde era un centru mare universitar, vorba aia. Dar cu profesori bătrâni, cu un sistem închistat. Nu se compara cu Universitatea din Constanţa, care mi-a plăcut doarte mult. În orice caz, mi-au dat de înţeles că situaţia era de-aşa natură că trebuia să fac cumva să intru la fără plată! Şi aşa am şi făcut. Şi apoi s-au obişnuit cu ideea că nu o să mă mai întorc înapoi în Botoşani – este un oraş frumos, dar cu posibilităţi foarte mici.

TS: Când ai început să mergi strict pe fotografie?

A.P.: M-am apucat serios în 2012, când am deshis Studioul Avatar. Am continuat să fac în paralel şi altceva şi pot să zic că de 2 ani mă ocup exclusiv de asta. În 2013 am deschis şi Şcoala de Fotografie şi lucrurile s-au legat destul de bine. Pe partea de predat începusem întâmplător cu un workshop la Capidava, acum 5 ani, şi am fost încurajat să fac asta. Nu m-aş fi gândit niciodată...

 

 

M-am apucat şi am jucat Mortal Kombat cu mirele

TS: Aşa că ai început să şi predai. Iată că este în continuare singura şcoală de fotografie, autorizată, din Constanţa.

A.P.: Da, am Şcoala de Fotografie Avatar, ţin şi work-shop-urile de fotografie de nuntă care au început să prezinte din ce în ce mai mult interes, am Emisiunea şi rămâne timp şi pentru evenimente – pe care atunci când le fac, le fac cu plăcere. Din punctul meu de vedere, să fac maxim 10 nunţi pe an e mai mult decât suficient. Şi cam ăsta este ritmul în care eu pot să lucrez ok şi să respect toate termenele. Să ştii că am fugit de fotografia de nuntă, mi se părea greu fizic să stau atâtea ore acolo – plus, nunta la români cu toate tradiţiile.. apoi mirii trebuie să se gândească la organizare şi altele.. Dar dincolo de toate aceste aspecte, îmi plac oamenii foarte mult şi îmi place foarte mult să-i suprind în tot amalgamul ăla de emoţii! Şi asta încerc să transpun în fotografiile mele şi să transmit, mai departe, mirilor şi mai departe, prin work-shop-urile de nuntă pe care le susţin în ţară.

 

 

 

TS: La nunţi se întâmplă tot felul de lucruri neaşteptate. Tu de ce întâmplări ai avut parte?

A.P.: De multe ori, de miri mai atipici. Ne selectăm noi, oarecum aşa.. Gen mire şi mireasă în tenişi şi chestii de genul ăsta.

 

 

Sau anul ăsta le-am făcut trash the dress-ul în dormitor, am mers mult pe emoţie, pe chestiuni personale... Încerc să fug de şabloane. Aşa, întâmplări sunt de tot felul, dar una mai altfel a fost atunci când unei mirese i-a luat foc rochia efectiv, s-a pârlit de la lumânerelele alea de pe jos. Am asigurat-o că nimeni nu o să vadă lucrul ăla, plus că o să aibă şedinţa foto de după şi oricum se duce rochia!..

 

 

Dar cel mai fain a fost la o nuntă în Bucureşti când, după ce am făcut toată partea de detalii, ne-am gândit Bun...şi acum, ce facem? Mai aveam vreo 2-3 ore până la petrecere. ... şi ce era să facem, m-am apucat şi am jucat Mortal Kombat cu mirele. Am jucat vreo oră şi nu prea ştiam, ma cam caftea... Mireasa era şi ea pe-acolo că îi făcusem detaliile înainte.  A fost foarte fain! :)

 

 

Am vrut să fiu actor!...

TS: Şcoala e pe primul plan, profesional vorbind – deşi nu ai vrut să te faci neapărat fotograf...

A.P.: Mi-a plăcut fotografia, într-o oarecare măsură, dar am vrut să fiu actor! daa.. Am şi jucat în liceu şi în facultate, am fost într-o trupă de teatru, am avut spectacol pe la Bucureşti – am jucat în 6 personaje în căutarea unui autor a lui Luigi Pirandello – făcusem şi italiană. Aşa că am jucat teatru în engleză, în italiană, nu-mi aduc aminte să fii jucat în schimb în română.. Şi am mai făcut o piesă în facultate The Hairy Ape a lui Eugene O’Neill. Aveam un rol care-mi plăcea foarte mult, trebuia să ţip foarte tare şi eram foarte violent şi-aşa mai departe – era un mod de a-ţi refula toate cele...

 

TS: Şi uite că te-ai făcut mare şi ai devenit... fotograf. Când ai descoperit că ai astfel de aptitudini?

A.P.: Fotografia am descoperit-o prin clasa a 6-a. Ţin minte că am dat 36 de mii de lei, cum era la vremea aia, pe un compact mic, un skinner. Era o chestie mică, o săpunieră dintr-aia din plastic... şi-acum îl am! În orice caz, dintotdeauna am avut înclinaţia asta spre altfel de fotografii. Îmi aduc aminte că făceam tot felul de experimente fotografice cu văr-miu la vârsta aia, la bunici la ţară. Era iarnă atunci, el avea părul mai lung şi l-am fotografiat atârnat de un copac – şi dacă ţineai imaginea invers, aveai impresia că are părul drept.. o chestie de genul ăsta. Sau mai încercam tot felul de efecte, îl mai băgam p-ăsta prin fum şi încercam să scot tot felul de siluete. Îşi dai seama că nu ştiam tehnici, nu ştiam nimic la vremea aia, dar efectele erau foarte interesante.

TS: Îţi mai aduci aminte primele fotografii?

A.P.: Anul ăsta am fost invitat ca speaker la o Convenţie de fotografie în Timişoara şi cu ocazia asta chiar m-am adus aminte de primele mele fotografii. ...de primul răsărit pe care l-am făcut cu soarele, care era aşezat pe centru aşaa.. orizontul fix la jumătatea imaginii, totul era perfect, ca la carte!... Sau îmi aduc aminte de o fotografie, care mi-a văzut-o la un moment dat cineva, de prin clasa a 7-a când am avut o tentativă să colaborez cu un fotograf din Botoşani – cu care însă n-am apucat să concretizez mare lucru. În orice caz, era o fotografie care acum – cu tehnica pe care o ştiu – cu tot ce înseamnă focalizare – mi se pare că am avut un noroc fantastic să o captez. Erau 2 cocoşi care se băteau şi când au sărit, undeva la 1 metru de pământ, i-am prins cioc în cioc efectiv. Îţi dai seama, şansele erau extrem de mici să surprind aşa ceva, la vremea aia.

 

 

 

TS: Când ai început să faci primele “investiţii”?

A.P.: Prin facultate mi-am cumpărat primul aparat pe film, am lucrat cu el o perioadă. Doar ce apăruseră digitalele şi erau scumpe tare! Am studiat şi partea aia cu laboratorul şi toate substanţele alea, nu am practicat-o însă pentru că interesul era foarte mic pentru partea asta a lucrurilor. Am stat pe lângă un fotograf care făcea aşa ceva la vremea aia, dar mai mult pentru proiectele de la şcoală. Astăzi, capitolul respectiv ţine mai mult de istoria fotografiei.

 

TS: Ce a urmat după facultate?

A.P.: Am urmat cursurile unei şcoli de fotografie în Bucureşti, deşi sunt autodidact şi am învăţat foarte multe lucruri singur. Imediat după am făcut, timp de 3 ani, cursurile online la Institutul de Fotografie din New York. M-au ajutat foarte mult, mi-au completat foarte mult cunoştinţele pe care le aveam, mai ales pe partea de a explica lucrurile – care mi-a folosit la Avatar. Apoi, după ce am terminat facultatea… m-am căsătorit, am şi divorţat între timp... Am un băieţel care are 9 ani, este în clasa a treia.

TS: Şi pe care eu nu l-am mai văzut de când am terminat şcoala. :) Are aptitudini creative, poţi să-ţi dai seama de la vârsta asta? Nu neapărat în ideea de a se face... fotograf.

A.P.: Are momente când îmi cere aparatul şi mai fotografiază atunci când îl iau cu mine, însă mi se pare o prostie chestia asta de a încerca să-ţi forţezi copilul să-ţi calce pe urme, ştii... cum era pe vremuri. Încerc să-l educ să facă ceea ce-i place. Aşa, pot să zic despre el că are ochiul destul de bine format, de vreo 2-3 ori i-am dat aparatul şi m-a surprins. Dar i-l dau numai când mi-l cere. Are aptitudini creative, este un copil cu o inteligenţă emoţională foarte mare şi simte foarte bine oamenii. Lucru pe care îl foloseşte şi în avantajul lui, mai ales în relaţiile cu părinţii mei, pe care îi vede mai rar – fiind în Botoşani –şi ştie să profite de ei într-un stil barbar!.. şi foarte subtil, în acelaşi timp.. :)

 

Nu cred în educaţia de tip armată (...) e un sistem foarte comunist!

TS: Eşti tată şi lector. Cum e cu sistemul nostru de învăţământ?

A.P.: Sunt foarte atent la fii-miu la şcoală, deocamdată are o învăţătoare destul de ok. Dar mă oftic atunci când văd profesori închişi la minte. Cel mai important este că lui să-i placă să meargă la şcoală şi să-i dea încredere în el. Să nu o vadă ca pe o obligaţie… din cauza unor astfel de profesori. Normal, ca şi copil că abia aşteaptă să vină vacanţa, dar vreau să spun… dincolo de lucrul ăsta, să se ducă cu drag la cursuri. Dup-aia, ce-o vrea să facă, mai puţin contează. Consider că asta este baza! În momentul în care şcoala ţi-o dă la temelie şi-ţi zdruncină încrederea de care ai atâta nevoie, mi se pare cel mai crunt! Până acum a luat premiul întâi, fb-uri – cum se dau acum… Învaţă, şi e bine că e aşa. Dar i-am spus că prefer să fie un copil de 8 sau de 9 şi să fie super fericit şi să-i placă ceea ce face, decât unul care are 10 pe linie.. sau fb-uri – dar e stresat, traumatizat sau mai ştiu eu ce. Asta mi se pare cea mai mare tâmpenie pe care poţi să o ceri de la copilul tău! Apropo de asta, nu cred în educaţia de tip armată gen Băi, am avut un profesor care a scos untul din mine, am plâns nopţile, dar a meritat, uite ce-am ajuns!... Nu cred în aşa ceva, e un sistem foarte comunist. Şi profesorii care pe mine m-au influenţat pozitiv au fost cei open-minded, cu care vorbeai de la egal la egal! Asta aplic şi eu la Şcoală - un gen de predare degajat, mai cu glume, cu exemple, cu pauze – e mult mai eficient.

 

 TS: Noi suntem încă pe vechi, din păcate…

A.P.: Multor profesori le lipsesc noţiuni de bază în psihologia copilului! Merg pe idea asta de motivare negativă şi auzi tot felul de enunţuri gen - Eşti un prost!...Şi altele. Mi se pare o tâmpenie! Îi distruge încrederea în el şi dup-aia ajunge să fie super fricos, frustrat, timid… Şi dacă te uiţi la oamenii care au reuşit în viaţă sunt tocmai cei care au încredere în ei şi dacă mai combini şi cu puţină minte.. e reţeta completă. Şi nu ăia care au avut 10 în liceu şi care învăţa comentarii pe de rost!

Sunt într-o etapă foarte Zen a vieţii!

TS: Trebuie să învăţăm din toate astea şi să ne updatăm, cu sigurnaţă. Pe tine ce te caracterizează – în 3 cuvinte?

A.P.:Eu sunt un tip foarte optimist. Apoi, ce mi se reproşează, şi n u de o singură persoană, este faptul că sunt prea bun cu oamenii şi chiar cu cei care nu merită. Şi chiar aşa şi este. Nu ştiu, sunt într-o etapă foarte Zen aşaa… a vieţii! Şi cred că am darul de a bucura oamenii! – când văd un om trist de exemplu, am aşa o chestie care nu mă lasă şi-mi vine să-l fac să zâmbească… Uite mah, l-am făcut vesel!...

 

TS: Cărui fapt se datorează perioada asta… Zen?

A.P.: Nu ştiu! Vârsta!!.. :) echilibrul pe care mi-l dă baiatul meu, familia mea, şcoala, partenera mea – care nu are nicio legătură cu fotografia şi pe care fac tot felul de astfel de experimente. :) Pur şi simplu am trecut prin unele chestii şi la un moment dat în viaţă îţi dai seama că poţi să răneşti oamenii fără să vrei şi apoi îţi dai seama de lucrul ăsta. Probabil asta este cel mai important... să fii mulţumit de ceea ce ai, de ceea ce faci... Tot timpul avem discuţia asta – De ce sunt aşa de bun cu oameni care poate ar merita-o?... care m-au vorbit de rău, de exemplu. Şi am zis că, de multe ori, mi se face milă de ei, dar asta e.. nu mă afectează ce fac ei. Eu îmi văd de treaba mea. Pentru mine partea asta cu Şcoala de Fotografie şi cu partea de profesor, de predat... e mai mult decât un job sau un business. Şi tu ştii bine că doar ai fost aici. Este vocaţia mea.

TS: Iată că, oarecum, ai ajuns... tot profesor, dar nu aşa cum “trebuia”, ci ai găsit drumul tău.

A.P.: Daa.. am fost la Litere şi am terminat-o chiar primul, cu 9.88. Mai exact, am fost 3 care am împărţit locul întâi. Mi-a plăcut foarte mult, am învăţat foarte multe lucruri acolo şi au fost super faine legăturile astea cu universităţile de afară. Am fost şi în Senatul universităţii, am făcut apoi un Master la ei. Şi îmi aduc aminte şi acum că m-a chemat domnul decan şi mi-a propus să fiu asistent universitar. Am refuzat la momentul respectiv, am predat foarte puţin la Ovidius, pentru că era salariul foarte mic - 4 milioane 8 sute, îmi aduc aminte şi acum. În schimb am rămas cu chestia asta de a preda, mi-a plăcut foarte mult să predau, ceea ce am şi făcut până la urmă! Mi-ar mai fi plăcut să fac o facultate, ceva de psihologie – făcusem la cursuri, pe analiză comportamentală sau ceva de genul ăsta. Dar nu am găsit ceva la noi, aici se pune accentul mai mult pe partea asta de asistenţă socială, pe cu totul altceva.

TS: În orice caz, faci exact ceea ce-ţi place!

A.P.: În momentul în care ai două mari pasiuni – să transmiţi - să predai şi să fotografiezi – şi reuşeşti să le combini, deja ţi se pare o chestiee... cred că sunt foarte norocos!... Adică să faci ceva ce ai fi făcut oricum, degeaba, şi să o valorifici la modul ăsta – ce poţi să vrei mai mult... Plus că a venit totul foarte natural aşa, aşa a fost să fie, ştii?...

 

TS: Cu fotografiile pentru suflet cum e, mai ai timp pentru aşa ceva?

A.P.: Când mai merg cu motorul, pe-aici prin jur, mă mai opresc şi mai fac câteo fotografie. Sau când merg prin ţară, cu maşina, tot aşa. Îmi place să le îmbin. Chiar şi acum când am fost la Bâlea, m-am oprit la un fierar pe care vroiam să-l văd de ceva vreme. Îmi fac timp pentru fotografiile mele de suflet. Sau când lansez câte o provocare pe grup, la un răsărit sau ceva şi mă simt oarecum obligat să mă prezint, nu mai pot să dau înapoi. Atunci fac fotografii pentru mine.

 

(La facultate) s-a votat şi s-a schimbat examenul de licenţă datorită mie

TS: Spuneai tu, la un moment dat, că ai aşa ceva de.. revoluţionar în tine!...

A.P.: Da, asta e de prin facultate. Eram la Litere, la engleză+italiană, a doua limbă Ani la rând, examenul de licenţă se dădea doar la engleză. Dar cu un an înainte sau doi înainte, s-a trezit nu ştiu care că trebuie să se dea şi la limba a doua, în cazul meu italiană, pentru că interpretaseră ei chipurile greşit, că dacă nu dai şi examenul ăsta nu poţi să predai mai departe... O tâmpenie! Ei şi-n momentul în care am ajuns în ultimul an şi-am aflat de nebunia asta am propus să se schimbe examenul de licenţă pentru că nu avea niciun sens! Şi s-a votat şi s-a schimbat examenul de licenţă datorită mie. Asta nu înţelege lumea, că pilonul central este studentul, elevul, iar profesorul este acolo ca să-l servească pe el şi nu invers – şi am argumentat toate doleanţele noastre atunci. Era în 2004, îţi dai seama că din momentul ăla am devenit erou, eram şi cu tupeul la maxim! :)

 

 

(...) am învăţat să mă bucur de vremea de afară chiar şi când plouă...

 

TS: Îţi place să transmiţi mai departe, este vocaţia ta. Ce primeşti în schimb?

A.P.: Când zic de Familia Avatar – nu e doar aşa o figură de stil, sună un pic aşa poate mai altfel, dar pentru mine e foarte important! Şi în momentul în care primeşti mesaje din astea de mulţumire, nu neapărat la modul... uite ce-am învăţat şi-aşa... deşi sunt şi mesaje din astea... dar mă refer la modul ăsta Acum am învăţat să mă bucur de vremea de afară chiar şi când plouă... e o chestie foarte faină, mă bucur mult mult! Sau când vine aici şi zice Abia aşteptam să vină ziua de marţi (de exemplu) să vin aici… Relaţiile care se formează aici, se leagă prietenii în breaslă, îşi dau job-uri unul altuia şi se ajută foare mult între ei – şi tu ştii bine chestia asta – asta mi se pare iarăşi o chestie foarte bună, este dincolo de ceea ce te aştepţi!

 

 

 

 

Vreau să înfiinţez o Asociaţie de fotografie

TS: Este un grup minunat şi mă bucur că, iată, fac şi eu parte din Familia Avatar.

A.P.: Da, uite cu ocazia asta anunţ – în p r e m i e r ă  şi  în  e x c l u s i v i t a t e!!! :) că până la sfârşitul anului vreau să înfiinţez o Asociaţie de fotografie, un ONG prin care oamenii să se poată găsi să comunice, să fie mult networking, să se facă expoziţii foto, să mergem în tot felul de expediţii de gen, să mai aduc câte un fotograf cunoscut aici, să facem multe lucruri frumoase împreună. Partea mişto e că va fi gratuit pentru membrii Avatar, pentru cei care au absolvit cursurile Şcolii.

TS: Ne luăm şi copiii după noi sau stăm acasă?

A.P.: Da, normal că îi luăm!

TS: Un proiect foarte ok atunci! :)

A.P.: Da, vreau să fie ceva degajat. Am gândit-o la modul să aibe două mari scopuri – primul ar fi acela de a-i ţine cât mai uniţi şi mai motivaţi pe cei care au terminat şcoala, eventual să-i facă să mai scoată aparatul din când în când pe cei care nu au mai facut de mult lucrul ăasta şi al doilea să adune în jurul nucleului ăstuia mai mulţi oameni care poate că n-au timp să facă şcoala dar ar vrea să intre într-un astfel de cerc foto.

 

 

TS: Deci mai urmează un photo-party?

A.P.: Da! :) Cu oameni pasionaţi de acelaşi lucru – fotografia! De altfel, în 5 ani de şcoală au fost 12 serii de elevi. Profilul cursantului meu este foarte variat – de la copii de 13 ani la oameni de 73... asta e partea faină! Am cupluri, am tineri care s-au şi despărţit – dar care vin în coninuare, la grupe diferite de-acum!... pentru că le place fotografia!

 

 

TS: O întrebare care mie îmi place mult. To Do’s Till.. 40?

A.P.: Cafeneaua – e un vis de-al meu, mai îndepărtat aşa. Aşa cum am spus, vreau să achiziţionez un teren şi să construiesc acolo un studio foto şi sa am această cafenea acolo. Asociaţia şi Şcoala cu tot ce implică toate astea. Îmi doresc să fiu sănătos şi să pot să realizez toate astea!

 

 

 

 

 

Posted by: TomiStyle

Photo credit: Alin Panaite

1 noiembrie 2017

• Prev
• Next